Golanul din Marăţei

 

maratei 1maretei

 

„ Ai intrat în casa mea pe fereastră

Se intâmpla pe la 5 dimineaţa

Te purtai ca şi cum ne ştiam de-o viaţă

Ţi-ai aprins un chiştoc de pe masă

Şi spuneai cât de cald e afară

Şi că stăm pe aceeaşi scară

Am vorbit cât în lună şi în stele

Mi-ai intrat chiar şi-n visele mele

Eşti cu mine mereu, n-ai plecat

Sufletul tău ştie,

Prietene, nu te-am uitat”

Bitză-Aripi frânte

poza articol

 

O Dacie obosită trece pe lângă picioarele mele pe trecerea de pietoni de la Ţiriac. Golanul dă cu piciorul in roată. Şoferul  Daciei se dă jos  din maşină aşa că îşi ia un şut in fund si o palmă dupa ceafă. „Morţii tăi de meltean! Te sparg, să moară mama!”

Mă trec toate apele. Sunt la prima întâlnire din viaţă, am 16 ani, învâţ la un liceu bun şi cu golanul ăsta smardoi  mi-am găsit să ies.

-Hai să ne liniştim, gata!

– Ce să ne liniştim?! În morţii lor de melteni, să stea la ei acasă la Falaştoaca dacă nu ştiu să conducă!

-Ok, acum sunt teafără, sunt bine! Unde mergem?  E pizzeria asta vis-a vis.

-Vino-ncoa!

Mă trezesc într-o scară de bloc, îl văd cum scoate o ditamai pungă de iarbă, rulează un cui şi mă ia la întrebări.

  • Fumezi?
  • Nu, n-am fumat niciodată.
  • De ce stai mereu ascunsă, cu capul în jos?
  • Nu mă vezi că-s grasă? Nu-mi place de mine; nu mi-a plăcut niciodată.
  • Ce prostii vorbeşti! Eu mă iubesc aşa cum sunt. Şi drogat, şi betiv şi cu şase clase.

S- a iubit el dar l-am iubit şi eu vreo patru ani. N-am mai mers cu capul in jos. Uitasem demult de mine aşa că nu mă mai deranja nimic.

Eram o gâscă devotată şi-mi plăcea să par şmecheră cu golani pe lângă mine.

Au trecut vreo doişpe ani de-atunci.  Îmi vin filme cu  blocuri infecte de „nefamilişti”, cu bodegi  din care il culegeam noaptea beat şi tăiat. Bătăi, concerte de pe vremea când se credea rapper, pe mine cu o cratiţă de mâncare furată de acasă. Durerile lui de stomac si măsele, ierni cu zăpadă până la genunchi, pe mine căutându-l prin frig in dosuri de bloc. Mă văd  pe mine plângând, pe el plângând,  pe mine tremurând după o imbratisare. Văd şi-un pitbull legendă de cartier cu eşarfă la gât, pe el dormind peste mine, un cartier care-l ştia de frică.  O şapcă întoarsă, maşini de poliţie, un “te iubesc”strigat din vârf de deal.

Cât de mici sunt imaginile acum si cat de zmeu a fost candva!  Câţi golani se cred zmei şi acum când fac fix aceleaşi lucruri!

I-am gasit o poză veche. Măcar aveam gusturi bune.  Era al dracului de frumos şi era primul. M-a costat destul de mult şmecheria,  o ştiu numai portofelele lui tata pângârite şi geamul din baie de unde zburau bani pe cârlig.

A fost  deschizător de drumuri; ani de zile toţi i-au luat chipul şi asemănarea. A fost oala în care toţi ceilalţi s-au amestecat.

L-am mai vazut de atunci pe stradă. N-a mai rămas nimic din glorie. Doar o gâscă ce-i scrie azi povestea. Povestea golanului din Mărăţei, povestea golanului de oriunde.

Înmulțire

   13681853_1391059180909442_918562293_o

  Credeai că ai scăpat?  Șchiopu mă numesc  și tot  după tine șchiopătez.    Am vrut să te prind și mi-am scrântit un picior. Până la urmă m-am scrântit de tot. Da, știu. Nu ne-am vazut demult.. Eu te văd oricum;  cam peste tot;  pe ecran, pe pereți,  pe stradă în fiecare bărbat cu barbă si ceva funky pe deasupra. Uneori ii compar cu tine. Bieții de ei!  Ce vineți îmi mai par!

Încerc totuși s-o rezolv. Mi-am propus să te vad mai rar. Ies la cafele, cel putin una pe zi. Cred că am exagerat puțin. Cunosc barbați noi; nici nu mai stiu să-i număr.  Seamănă între ei și n-am reținut mai nimic. Hipsterii sunt cei mai amuzanți. Am mai spus-o:  unii nu-și merita barba. N-au nimic din detașarea ta. Merg încordați, au creierii topiți în tot felul de conflicte interioare. Ce bine le-ar sta în costum!

Ți-am găsit o urmă pe un perete acum o saptamână..  Șchiopătez, așa că n-am apucat să-ți prind decât urma. Era cea mai frumoasă  din toate.  Mi-a sărit inima din piept să văd oameni care se înghesuie să o privească.  Câtă  metafora! Normal că ești admirat! Doar ești artist. După artiști pot șchiopăta.  Desenezi  așa de frumos încât mă faci și pe mine sa mă mândresc. Cateva fete iți pozau desenul de zor. Le zambeam și le-aș fi oprit sa le zic cât e de mișto să te trezești lângă cel  care a desenat, măcar o dată. Dacă ar ști ele cum e să tremuri când te atinge unul ca tine. Să nu-ți mai simti corpul.  N-am cum să explic  cum e să te simt cu totul în mine. Ar trebui să mă urc pe pereți.  N-am cum să spun cum e să te port în mine mereu, oriunde aș fi și oricine m-ar atinge. Lași urme. Nu despre asta-i arta?  Sunt șchioapă și mândră că te port înăuntru.

Toți suntem puțin șchiopi in fata ta, de fapt.  Ne naștem și ne ologim să găsim un „eu”. Tu ești tu din ziua în care ai venit. Ești simplu. Prea simplu pentru toată adunarea asta de cuvinte. Mergi agale, mângâi un câine și zâmbești unui copil.  Prinzi ceva colorat și mai lași o urmă.

 Să te uit? De mică visez să iubesc unul  ca tine. Tu nu cauți vinovați și nu te lupți cu nimeni.  Tu n-arunci cu vorbe. Știi că n-are rost. Ești atat de simplu incât trezești instincte. Ti-aș face un copil sau poate doi. Te-aș perpetua și aș avea mintea împăcată. Aş face o lume cu mai mulți de „tu”! E deplasat dar prea devreme să mă opresc. Mi-au mai rămas cuvinte. Se înmulțesc și ele,din instinct…

Photo: Loui Jover

Ganduri

 

Poza Ganduri

 

Dimineata cu ganduri imprastiate; dezordine in jur, dezordine in mine. Ma navalesc ganduri penibile, nu le pot controla, n-au nicio directie si le privesc cum se izbesc rapid de un zid de constiinta. Impactul e puternic,  gandurile zac in agonie si striga dupa ajutor. Imi este mila si as vrea sa dispara; oricat de murdare si fara sens ar fi, nu-mi place sa le vad atat de chinuite. Stiu ca vor supravietui si maine; ca ma vor cuprinde de dimineata, atunci cand nu sunt pregatita sa le gonesc. Ele sunt cu mine si toate vorbesc despre acelasi trecut. Mai bine distrug zidul; le las sa zburde libere prin mine, poate vor obosi cumva…

E dimineata si e inca intuneric; privesc in gol pe geam. O cana in mana, o tigara. Dupa ce s-au izbit de perete striga dupa tine, toate gandurile urla dupa tine ca niste lupi infometati. Dar cine esti tu? Ce faptura poate sa imi adune atatea ganduri ce ma inconjoara ca niste ulii? Tu de fapt esti doar o infatisare, tu esti trup care astazi nu ma mai infioara, esti zambet strain, esti ratiune pustie, esti un nimic! Un nimic care ma insoteste in fiecare clipa de liniste. Te dispretuiesc din zi in zi mai mult, am construit un zid doar pentru ca tu sa nu mai patrunzi in mine! Ti-ai facut o armata de ganduri, le lasi sa se sacrifice, le lasi sa urle si sa moara! Stii ca ma vor induiosa, stii ca le voi lasa libere!

Am sa flutur iar un steag alb, am sa cer iar pace. Ma infioara durerea, as face orice sa o smulg din inima oricui. De ce m-as chinui tocmai pe mine? De ce nu te-as lasa iar sa ma cuprinzi? Curand ai sa prinzi o alta forma, curand ai sa devii zambet cald si chip frumos! Am sa daram zidul nemilos al constiintei! Zi de zi il voi zdruncina, zi de zi il voi crapa.  Curand soarele il va patrunde si poate se va topi. Armata ta se va retrage, eu voi zambi si un alt „tu” mai viu, mai puternic si mai intens va pasi usor in linistea mea. Gandurile nu vor mai fi nici ulii nici lupi. Vor fi fluturi poate, fluturi voiosi! Voi fi fericita!

E dimineata si inca intuneric. Vad primele raze. Soarele ma va salva inca o data. Am sa ies cu hainele ponosite din trecut si am sa zambesc. Constiinta se va inmuia vazand atat de mult zambet in jur. Am sa ma plimb si am sa zambesc fiecarui copil care alearga nestingherit, am sa ma gudur in fata fiecarui catel ce imi iese in cale, bucuros si el de soare la fel ca mine. Am sa caut un alt tu, am sa-l caut pana am sa il gasesc.

Tu, cel nou vei straluci; tu, cel nou vei sfida prin tot ceea ce esti; semet si totusi sensibil ca un acord de chitara; un munte de cunoastere, un amalgam de iubire pentru tot ce- i frumos. Tu, cel nou te vei opri din drumul tau si ma vei privi. Am sa fiu vesela si voi rosi vazandu-te. Ai sa imi spui ca lumea-i la fel in ochii nostri; ca pui libertatea mai presus de orice, ca nu schimbi nimic din mine, ca nu schimb nimic din tine. Tu, cel nou ai sa-mi simti sufletul si ai sa ma lasi sa-ti simt fiecare vibratie. Caldura ne va cuprinde, toropeala halucinanta, dragoste prin toti porii. Trupurile noastre vor obosi si odata cu lasarea serii ma voi racori ascultandu-te cum vorbesti despre lume, despre tot ce crezi si ce nu crezi, despre cum este si cum ai vrea sa fie, despre revolutii si involutii. Imi voi odihni trupul langa tine si tot langa tine mintea mea va redeveni vie. Ne vom amuza atunci cand fara sa vrem vom raspunde la fel, ne vom intelege din priviri; voi vedea furtuna din privirea ta si o voi opri cu o imbratisare. Ai sa stingi furia ce uneori ma cuprinde doar cu o privire. Despre tine se vor scrie  randuri nesfarsite, metafore mult prea siropoase; multi vor spune ca e prea mult dar eu voi simti fiecare cuvant, voi compune cea mai frumoasa balada doar privindu-te. Vom pasi prin lume cu acelasi mers apasat, vom impartasi secrete, vom rasturna teorii, vom creste si ne vom desarvarsi.

Tu, cel ce ai vii! Te simt astazi mai aproape de mine; stiu ca existi si stiu ca tu ma simti. Astepti ca un zid sa se darame, astepti soare arzator, astepti sa poti patrunde. Eu inca ma trezesc cu ganduri din trecut, inca incerc sa le impac, inca astept sa plece. Ma vor parasi curand pentru ca vor intelege ca sunt libere; vor pleca impacate. Tu stii cat de greu ma desprind de trecut pentru ca tu ma cunosti cel mai mult. Tu stii cat pot iubi, tu imi poti citi trecut si prezent. Tu, cel nou! Te astept! Vino sa ma iei!

 

 

Muzică prin piele

 

simona-tatuaj

 

 

 

 

Rahova-Obor; trafic cu introspectie.  Mi-am luat viata in ordine descrescatoare in drum spre birou. Stau langa o fata cu casti in urechi; aud ce asculta si vad cum zambeste discret. Sunt sigura ca daca as intreba-o mi-ar raspunde la fel. E urma de viata fara muzica? Nu cred si e pentru prima oara   cand imi dau voie sa imi imaginez asta.  Inchid ochii. Da, imi amintesc viata  fara retele de socializare, chiar si inainte de Mirc  Imi amintesc cum e fara telefon, cum e fara Internet, cum e fara cablu. Ce nu imi pot aminti este o zi, o singura zi fara muzica. Imi apar imagini cu casa bunicilor, soldatii cu „Treceti batalioane romane Carpatii”, radioul mare al bunicului, Radio Romania Actualitati, cotele Dunarii, casete imprastiate, Depeche Mode in Dacia tatalui, de postere cu Michael Jackson, mai tarziu cu Backstreet Boys, Atomic,  primul album Mafia luat pe furis si acultat sub brad in loc de colinde, CD-uri care se zgariau de la prea mult repeat,  primul concert Iris cu mama de mana, primul album Vita de Vie.  Nu, n-a fost zi fara muzica si refuz sa cred ca va exista.  Ma intorc in prezent, la Youtube si la muzica pe care poti sa o asculti fara niciun efort.  Da, e gratis sa iti bucuri sufletul dar e atat de gratis incat devine mecanism si mai putina bucurie.  Melomani ne numim mai nou noi, toti cei care nu ne amintim cum a fost viata fara muzica si pentru noi, melomanii scriu.

Eu, cea care nu isi aminteste viata fara muzica am mai inteles de-a lungul timpului ca nimic nu e mai sanatos pentru sufletul unui om decat recunostinta. Alegeti sa fiti recunoscatori artistilor pentru bucuria pe care zi de zi o pompati in vene. Mergeti la concerte! E cel mai curat schimb de energie din lume. Mergeti la concerte, zambiti si aplaudati. Artistii au nevoie de asta. Mergeti la concerte si platiti bilet. E singura forma de recunostinta pe care o cunosc, de la Youtube pornire.  Incurajati oamenii pe care ii iubiti sa faca ceea ce isi doresc!
Nu refuzati un nume nou, o melodie noua. Daca simtiti ca au potential, incurajati-i, au nevoie de aripi.

Merg la concerte cat pot de des, imi vad cantaretii preferati atat de des incat uneori am impresia ca toti ma cunosc. De fapt, sunt sigura de asta. Am atat de multa energie sa le ofer si sunt atat de absorbita incat e imposibil sa nu-mi sesizezi privirea tampa.  Sunt dependenta de concerte si nu vreau in niciun chip sa ma tratez. Gasesc magie in aplauze, as prelungi momentul la infinit. Ascult trupe vechi si noi, ascult muzica pe care n-as fi inteles-o acum cativa ani, imi las sufletul sa aleaga mereu si nu il privez de nicio bucurie. Nu sunt egoista asa ca impartasesc si celor din jur ceea ce imi place. Suntem deja o gasca de oameni cu privirea tampa si sunt tare mandra de fapta mea.

Voi, toti cei cu casti in urechi, voi toti care va urcati in masina si porniti radioul, voi toti care prin muzica va ascundeti de tot ce-i rau, voi toti cei care dansati pe lumina si intuneric, dati-i inimii mai multa hrana. Cautati cea mai buna hrana pentru sufletele voastre. Uneori reclama nu face produsul mai bun. Cautati mai bine!  Platiti bilet! Am mai spus-o? Da, platiti un bilet! E gest mic pe care fiecare din noi il putem face. E gestul prin care fiecare din noi poate sustine un artist sa faca ceea ce stie.

Am terminat cu introspectia, am ajuns la birou si am deschis cu sete Youtube-ul. Nu,nu vreau sa cred ca se poate trai fara muzica. E o distopie!  Totusi la Orwell am gasit prea mult adevar. Nu! Ma opresc aici! Era sa uit! Mergeti la un concert!

Iarnă la blocul 12

ghetou
Am rugat-o pe Paula sa ma duca pana la Sudului. Ma incurc mereu prin Berceni si uneori iau autobuzul invers. Pur si simplu ma pierd in detalii si uit traseul.Voia sa se plimbe asa ca am hotarat sa taiem Berceniul pe jos.  Ca sa ajungi de la Orasel la Sudului,  treci mai intai pe la „blocuri”. Asa le zic cei de aici, sub forma de alint; incaperi de 16 mp in care familii isi inghesuie decent existenta. Prea dur spus ghetou, prea mult spus „blocuri”. Nu-s ghetouri pentru ca nu gasesti seringi pe jos si nici sobolani. Se poate mai rau in Ferentari; sau la Amurgului.  Gasim cateva fiare aruncate pe jos. Prietena mea  zambeste amar si spune: „Au murit drogatii.. Se vede. Inainte tot se strangea seara, nu ramanea nimic”. Pe strada din fata era un centru de fiare. Paula  spune ca ea i-a invatat sa vanda acolo. „Unii sunt smecheri acum. Au case si masini. Care n-au bagat. Restul… nu mai sunt.” Merge mai departe, se incrunta: „Legalele i-au nenorocit pe toti. Nici acum nu stiu ce putere am avut. Le iubeam. Erau viata mea.”  Nu stiu nici eu ce putere a avut; stiu doar ca este aici cu mine, mai vie ca niciodata.
Ne indreptam incet spre blocul 12, ridic privirea spre etajul doi si vad camaruta cu jaluzele albastre in care am locuit; lumina e aprinsa si prin fasiile groase intrezaresc o umbra… In mintea mea se deruleaza toate intamplarile petrecute in acel cuib, o iarna mai aspra decat toate iernile din viata mea. Ma vad transformata in Raskolnikov al lui Dostoievski, dispretuiam cu aceeasi intensitate mediul in care traiam, aveam aceeasi convingere ca as fi un om superior doar ca nu mi-am dorit sa ucid pe nimeni, am ales sa ucid propriile dorinte si asteptari, mi-am dorit sa ma alienez ca  apoi sa ma aliniez; sa pot la fel ca toti ceilalti oameni din preajma sa ma bucur de galagie in loc de muzica, de mancare si bautura, de sarbatori cu betii crunte, de familii galagioase si glume desucheate. Daca ucideam tot ceea ce era diferit in mine puteam trai. Si am reusit…

M-am mutat acolo  pe 1 decembrie, acum doi ani. Plafonata, cu un serviciu fara viitor, cu un tata mort prea devreme, o mama coplesita de datorii, imi doream mai mult ca niciodata sa uit, sa inec speranta si sa traiesc in linie dreapta.  Iubitul mai tanar si fara ocupatie statea in zona; as fi fost mai aproape de el si era singura garsoniera pe care mi-o puteam permite. Imi doream  mai presus decat orice sa fiu doar eu cu mine, macar o ora pe zi, sa adun si apoi sa nimicesc orice gand care m-ar fi adus in intr-o alta zona decat cea a nevoilor primare. Undeva bine ascuns in subconstient statea planul deja scris: prin limitarea resurselor  mintea nu mai  poate percepe decat nevoia de maine.   Planul a functionat foarte bine, as putea spune. Iubitul a fost de altfel cel mai bun complice; cu ale lui asteptari de a sparge bani la lautari, cu dorinta lui de a face copii pentru a-i creste cu aceleasi principii, nimic nu putea fi simplu.

Alienerea se apropia cu pasi grabiti…  Garsoniera cu pereti albastru inchis, cu frigider, sifonier, aragaz, canapea si calorifer mic, toate inghesuite in cei 16 mp faceau decorul perfect al unei psihoze. Niciodata n-am crezut ca un spatiu atat de mic poate fi atat de rece. O aeroterma minuscula ma ajuta sa supravietuiesc iernii nasprasnice. Pe timp de noapte imi incalzea picioarele vesnic reci; se intampla de multe ori sa ma trezesc noaptea si sa tresar; simteam ca sunt intr-o grota luminata de o flacara minuscula. Nu dormeam aproape niciodata singura, ar fi fost infricosator si in tot delirul, prezenta unei alte fiinte vii imi dadea certitudinea ca ma aflu intr-un spatiu sigur si ca exista un „maine”.  Putea, la fel de  bine ca langa mine sa fie un motan, un porc de guineea sau un caine.  Simteam caldura unei fiinte vii, ceea ce imi oferea siguranta aceea de care am avut mereu nevoie. Animalele ofera totusi mai multa afectiune decat ar fi putut vreodata Angelo sa imi ofere. Animalele nu ma puteau rani fara motiv si cu siguranta puteau percepe mai mult decat ar fi putut el intelege  vreodata. Scenariul nu putea fi scris fara un tartor, nu aveam cum sa traiesc absurdul fara un om care traieste doar pentru a primi…

Prea multa metafora pentru un bloc de garsoniere unde localnicii se aduna in fata blocului, cunosc tot ce vine si pleaca, sfaraie gratare in zile de sarbatoare, se inghesuie in camerele mici si se iubesc imbatati de un „maine” mai bogat.  Atunci cand nu e sarbatoare sau chef se aliniaza la magazinul din bloc luand pe datorie un saracios salam, care desi nu se mai ofera pe ratie tot se consuma putin. Privind aceste imagini mi-aduceam aminte cu un suras ironic de dezbaterea pe care am facut-o cu o profesoara de sociologie prin facultate. Se batea cu pumnii in piept ca ghetoul  e locuit preponderent de rromi. As fi vrut sa fie acolo, sa vada cum singura preponderenta era saracia.

Eram la fel de saraca ca si ei, poate mai saraca pentru ca nu am putut sa le inteleg niciodata bucuria. Intretineam un animal de companie biped, banii mi-erau impartiti intre chirie, tigari si Winner, sala de jocuri din fata blocului unde Angelo obisnuia sa stea pana la inchidere. Atunci  cand salariul mi se termina, o tristete apasatoare se instala in cei patru pereti cu haine burdusite. Rasuna muzica de jale si niste ochi goi ma priveau asteptand sa gasesc cumva o solutie.  Saracia este mereu aducatoare de solutii, care de care mai ingenioase. Cu eforturi disperate mintea gasea noi si noi metode pentru a supravietui zilei de maine. Planul subconstientului functiona de minune; uitasem de mult lipsa tatalui, conditia in care ma aflam si orice altceva in afara de maine. „Mainele” blestemat imi conducea orice miscare, „maine” era singura directie. Nevoia de „maine” vindea tot, de la material pana la sufletesc. Imi duceam existenta din ce in ce mai goala, din ce in ce mai slabita. Inspiram mila si era bine; macar din mila puteam primi ajutor.

Paula mi-a fost singura confidenta in acea iarna grea. Ma astepta mereu cu o mancare gatita, imi punea si „la pachet” atunci cand familia nu era atenta. Nu avea un venit al ei asa ca traia din ce ii dadeau nepotii . Eu ii cumparam tigari ca sa imi ghiceasca in carti; invatase din puscarie sa ghiceasca.  Voia sa ia o haina pentru nepoti  de la Razoare si au prins-o cu un gram dosit in geanta. Doi ani pentru un gram… Povestea ca a scris pe atunci sa-si omoare timpul. Cei de la revista inchisorii ii publicasera textele, dar nu mai gasea nimic.. Nici revista, nici textele, nici actul de nastere si de divort. A avut o viata de poveste si noptile nu imi ajungeau sa ascult tot ce avea sa imi spuna. Dactilograf la Tribunal apoi sotie de traficant. Sotul se droga si tot el a fost cel care i-a infipt pentru prima oara seringa in vene. Ani de delir, batai din gelozie, sevraj ucigator, heroina si mai apoi legale, capat de linie pentru multi ca ea. Am cunoscut-o tarziu atunci cand cu o forta incredibila a spus NU, atunci cand peretii camerei ei intunecate se transformasera in roz si in loc de seringi aruncate gaseai poze cu copii, nepoti si sora.  A fost poate, in tot acel cosmar de-o iarna la blocul 12 singura dovada de putere a fiintei de a se reinventa.

Povestea Paulei m-a trezit si cu ultimele puteri ale constiinte semi-adormite am fugit departe. Cu ultimele puteri mi-am rescris povestea mai bland, mai uman si cu mai mult soare.
 Photo © https://politicata.wordpress.com/2015/09/14/imigrantii-din-capitala-romaniei-consiliul-jai-si-gigi-becali/#jp-carousel-109756